15 Februarie (211)

Să nu m-ajungă piciorul celui mândru și să nu mă pună pe fugă mâna celor răi. – Psalm 36:11

 

A cugeta cineva despre sine mai presus decât se cuvine este mândrie și pricina unei purtări trufașe. Mândria este deci fructul egoismului și este contrarul opus a iubirii. Cel ce în realitate iubește pe Iehova, nu poate fi mândru. Egoismul performat în mândrie este ceea ce prin care unii au fost conduși în rândurile clasei „servului rău”. Iehova arată sfinților Săi credincioși pe nelegiuiți și lucrurile pe care aceștia le-au făptuit pe calea lor sucită, ca cei credincioși să poată evita o asemenea cale a răului. Credincioșii văd aceasta și umblă umiliți înaintea lui Dumnezeu și se roagă: „Să nu m-ajungă piciorul celui mândru”. Această rugăciune merge mână în mână cu privegherea. Credincioșii umblă prevăzători și se codesc a onora vre-o creatură și de a se ținea bogați pe sine înșiși, cu mult mai mult se cugetă ei despre sine ca despre creaturile bunătății lui Iehova. – V. 15. 3. 33

15  FEBRUARIE

Iar dacă păzește cineva cuvântul Lui, iubirea lui  Dumnezeu este într-acesta desăvârșită. — 1 loan 2:5.

Proba este ascultarea. În măsura în care prețuim și iubim cuvântul Domnului, și în măsura în care căutăm să ne conformăm cerințelor lui, în acea măsură e iubirea lui Dumnezeu desăvârșită în noi. Căci dacă am do­bândit mintea lui Christos, spiritul sfânt, spirtul lui Dumnezeu, efectul asupra noastră va fi că noi vom avea o plăcere, o iubire să ascultăm și să ne conformăm cuvântului său - după gradul capacității noa­stre. Această capacitate trebuie să crească mereu, din an în an. Și, deși nu putem spera că până la „schimbare“, când vom primi trupul nou, să putem deveni desăvârșiți, totuși spiritul înțelegerii noastre poate fi în așa strânsă legătară cu Domnul, ca prin aceasta să fie o unire continuă între noi și Domnul nostru. — Z’97-312.